Recensământul stadioanelor de Liga I fără nocturnă mărește distanța care separă România de continentul căruia pretinde totuși că-i aparține. Nu departe și nu demult, în fosta Iugoslavie, echipele care promovau în prima divizie erau obligate să-și instaleze nocturna până la începerea următoarei ediții de campionat. Lucrurile nu se opresc aici. În buza Atlanticului, în Portugalia atât de prost înțeleasă de turistul român („bruneți de-ai noștri, dar cu drumuri mai bune”), stadioanele adună în ele fiorul aerospațial și mândria marină a navigatorilor de odinioară. Când avionul coboară spre Faro, Estádio Algarve răsare sub el ca o cochilie de argint în care sclipește aluzia unei perle verzi. Bătută de vânt, iarba se unduiește abia vizibil – fald al unei rochii de seară în toiul dansului.
La răscrucea dintre scoică și nava stelară, Estádio Algarve spune povești indiferent dacă pe gazonul lui se joacă sau nu vreun meci. Tribunele lui se scaldă în patru culori. Jos, albastrul ultramarin al adâncurilor. Mai sus, peretele bleu al unui val în detentă. Și mai sus, gulerul alb de spumă pe care fiecare talaz îl prăvălește asupra îndrăzneților. În fine, sus, sub cozorocul metalic al stadionului, o dungă violet care sugerează crepusculul. În timp ce echipele din România se plâng că nu pot lovi mingea corect din cauza ierbii (mai precis a lipsei ei), portughezii aștern rebusuri cromatice, din care fiecare privitor își țese basmul preferat.
În afara câtorva meciuri de la Euro 2004, Estádio Algarve n-a fost martorul vreunei isprăvi. În prezent, gazonul lui e împărțit de două echipe de care, cum se spune prin peluze, n-au auzit nici suporterii lor: Sporting Clube Farense (pe unde a poposit cândva rapidistul Lucian Marinescu) și Louletano Desportos Clube. Palmaresul ambelor încape pe dosul unui bilet de tramvai, fără ca asta să știrbească prețuirea portughezilor pentru lucrul temeinic și bine făcut. După ce pleci cu amintirea stadionului încercuit de case în stil maur și a unui sfert de oră pe marginea terenului sau în tribune (pe gazon nu ai voie cu pantofi de stradă, oricât de îndatoritoare ar fi gazdele), maidanul pleșuv din Urziceni sau capcanele din gazonul Astrei Ploiești îți cimentează tristețea. Fostă Cenușăreasă a Europei, Portugalia are acum atâtea autostrăzi câți miniștri are România. Iar stadioanele ei cheamă la fotbal, nu la complicități, insinuări și judecăți partizane. Așa stând lucrurile și microbist român numindu-te, cum să nu cazi pradă unei crize năprasnice de fado-masochism?
articol scris de Radu PARASCHIVESCU
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER